Era in primavera lui 1991, iar eu nu implinisem inca 9 ani. Intr-o dupa- amiaza frumoasa de miercuri stateam cuminte in banca mea, in timpul orei de romana (“citire”, parca-i zicea) cand linistea din clasa e perturbata de niste batai in usa, iar cand usa se deschide apare taica-meu. Ii cere scuze invatatorului pentru deranj si-l intreaba daca n-ar putea sa ma-nvoiasca, fiindca trebuie sa mergem pana la tara. Invatatorul ii spune ca nu-i nici o problema, dupa care se intoarce spre mine si ma invita sa-mi strang lucrurile in liniste si sa ma car. Ceea ce am si facut.
Odata iesit, nerabdator nevoie mare, il asaltez pe tata cu intrebari, in timp ce el imi incheia sireturile de la pantofi (la intrarea in clasa trebuia sa ne punem papuci, fiindca nu aveam voie sa pasim pe mocheta cu aceleasi incaltari cu care umblam pe-afara). Cand termina de incheiat sireturile, tata se ridica si-mi spune ca nu mergem la nici o tara. “Si-atunci de ce m-ai invoit?”, l-am intrebat. “Ba, ce zi e azi?”, mi-a raspuns el interogativ. “Miercuri”, am zis. “Pai si ce se-ntampla azi?”. Acum intelesesem unde batea si de ce ma invoise. “Joaca Craiova cu Dinamo in semifinala cupei”, am spus, mai mult pentru mine, sugrumat de emotie, fiindca pierdusem orice speranta de a mai vedea meciul. “Si nu vrei sa vezi meciul?”, ma intreaba strengareste tata. Am dat din cap aprobator si n-am putut sa mai zic decat “Ba da!”. “Atunci hai pana la magazine sa luam o bere pentru mine si-un suc pentru tine si dup-aia mergem acasa sa vedem meciul”, a concluzionat tata. In acea frumoasa dupa-amiaza de miercuri a anului 1991 Craiova avea sa piarda cu 1-0 prima mansa a semifinalei Cupei Romaniei.
Doua saptamani mai tarziu, pe Centralul din Banie se juca returul. Eram impreuna cu parintii la Craiova, unde bunicul din partea tatalui, zacea grav bolnav. In ziua premergatoare meciului i-am spus tatei ca vreau sa ma duc pe stadion. Initial nici nu m-a bagat in seama, dar in cele din urma mi-a zis ca nu am cu cine sa ma duc la stadion. Bunicul era bolnav, iar el nu putea sa-l lase si sa vina cu mine la meci. L-am sfatuit sa gaseasca o solutie, fiindca eu eram hotarat sa ma duc a doua zi la meci si aveam sa ma duc, chiar si fugind de-acasa, daca era nevoie. Neavand incotro, a inceput sa sune diverse cunostinte. In cele din urma un frate de-al finului sau de cununie a acceptat sa vina in Craiova (locuia intr-o comuna din Olt) si sa ma insoteasca.
Pe un timp splendid si intr-o atmosfera superba, in fata a 40 000 de oameni, Stiinta avea sa invinga cu 2-0, dupa prelungiri, prin “dubla” lui Pavel Badea, calificandu-se astfel in finala.
A fost pentru prima oara cand am mers pe stadion la un meci al Craiovei si ultima oara cand echipa mea de suflet a realizat “eventul”. A fost ultima oara cand l-am vazut pe bunicul in viata si prima oara cand am inteles, cu adevarat, ca o pasiune indestructibila ma va lega de Universitatea Craiova pana la sfarsitul vietii.